Nopți albe. Și zile negre. Ora e târzie, iar secunda devreme. Există momente când totul pare a face parte dintr-un plan divin, ca și cum astrele și-ar apleca lumina celestă asupra ta luminându-ți calea spre o anume destinație; iar totul în jurul tău pare atât de firesc precum băile în râu pe care le făceai când erai mic și era arșiță. Ăsta nu e unul din ele. E unul din cele, când mergi pierdut pe stradă, și îi vezi pe Ei. Aceleași fețe, una după alta, dar alte povești. De-ai avea timp de povești...numai că poveștile nu au timp. Și sunt momente când totul are sens, idee, lângă idee, lângă idee, se înalță ca un castel de cărți, mândru, falnic, semeț...ok ok ați prins ideea , nu trebuie să fac pe dicționarul de sinonime. Până la cer se înalță. Cerul e doar o iluzie, probabil una dintre cele mai frumoase iluzii...Ciudat cum iluziile sunt atât de frumoase. Întinde mâna și îndoaie palma. Ce ții tu acum in mana e o bucată de cer... E ciudat cum același lucru poate fi atât de diferit în alte ipostaze. Să nu mai menționez și uraganele aici...Dualismul e greu de înțeles, greu de acceptat. Și ironic e că face parte din noi, din natura umană. Dar însăși viața e ironică. Și ironia e vie. Și castelul e atât de înalt acum. Dar mult prea șubred. Ideile se macină odată ce ne părăsesc. Dar ne duc la cer, printre nori, printre vise. Cineva tot trebuie să piardă până la urmă. Când ideile se clatină începi să crezi că tu ești ăla. Dar abia după ce cazi poți să te ridici. Și vrei să pășești pe iarbă, soarele să te muște...Și-ți lăcrimează ochii. De la monitor. Gata, il sting!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu